Confortabila carne (povestire)


– Acum ce putem face, strigă Căpitanul cocoțat pe un copac căzut la marginea poieniței, ce mai putem face, repetă el ridicând din umeri și înălțându-și brațele ca pentru o rugăciune diperată, mai e ceva de făcut, zise pentru a treia oară punându-și mâinile mari și păroase pe chipiul albastru. Putem noi să ne mai întorcem din drum, păi nu putem, nu putem și basta! E clar că nu mai putem să schimbă o decizie luată acum hăt mult timp, dacă puteam să o facem o făceam, dar nu acum, acum e prea târziu, acum nu putem decât merge înainte, iar înainte înseamnă spre munți nu spre… de unde am venit! Da-o în masă că știm cu toții de unde am venit, acum hai că trebuie să fie și ceva opoziție, dar nici chiar așa da-o în…

Înjurând, exclamând, interogând, mirându-se și apoi certându-se teatral cu cei din jur căpitanul fostei nave de explorare Carpatica își ținea ciclicul recital într-o sclipire de luciditate încercând să răspundă puținelor întrebări venite din partea echipajului. Eu stăteam tolănit în soarele amiezii respirând din greu după efortul de a ajunge grosul echipei, plin de echipamente, copii și provizii. Tot ce cărasem era așezat la lizieră, în partea umbroasă, trei bagaje cu mâncare, echipamentul medical de rezervă, 20 de litri de apă, două fetițe, una de un an cealaltă de doi, fixate în chingi pe piept și care tot drumul mă fixaseră în priviri de turcoaz fără să spună nimic și un băiețel de 3 ani care acum stătea frânt de obosoală molfăind o bucată de ciocolată plină de muci și bale în timp ce fascinat urmărea furnicile din jurul lui. Da, el plânsese tot drumul acolo sus pe bagaje, ca un prinț imbufnat, morăcănos și râzgâiat. Mai ales.

Puteam marge mai încet, cu trupa doctorului cum i se spunea, cu bătrânii, cu copii, cu mamele lor și cu bolnavii, atâția câți erau. Dar asta ar fi însemnat să pierd discuțiile, distracția și ce urma distracției. Primii ajunși erau întotdeauna cei mai în formă din echipaj. Vânătorii aveau deja prăzi bogate puse la proțap, un fel de căpriori cu gust dulce ce te făcea să zbori vesel bâțâind din toate membrele. Nu pentru mine. Eu nu mâncam carne, dar îmi plăcea spectacolul mâncatului. Salturile vânătorilor peste foc, săgețile cu fosfor ce zburau pe cerul nopții, căci petrecerea dura până a doua zi. De obicei până venea trupa doctorului. Atunci mâncau ei, în timp ce vânătorii și restul echipajului se odihneau la umbra copacilor icnind și făcând vânturi zgomotoase, spre amuzamentul copiilor.

Copii erau o problemă după ce mâncau. Cu greu puteau fi ținuți în frâu. Mâncau și zburau, legați de sfori colorate, ca niște zmee cu mâini, picioare și râsete. Ca niște peter pani, goi de obicei, sclipind în soarele amiezii.

Douăsprezece zile ținea un popas. În prima zi, vânătorii, de multe ori ajutați și de alți membri ai echipajului, plecau la vânătoare. Nu era greu, căpriorii erau peste tot, fără nici o frică de oameni, dar din cine știe ce motiv li se năzărise că dacă vânau mai departe carnea era mai gustoasă. Cum ziceți voi, mă gândeam eu. De multe ori în poienița de popas erau zeci de căpriori. Din ei nu va gusta nimeni.

În a treia zi soseau ceilalți. Mai vârsnici, mai tineri sau pur și simplu mai înceți. Doctorul apărea ultimul, cărând un mic cărucior plin de medicamente și apă. Era nespălat, puțea și avea o privire de nebun care mă îngrijora tot mai mult. De obicei când apărea el, prima trupă era la pământ, iar ceilalți erau sus, erau higt. Mă căuta din priviri și, de ficare dată, când mă găsea începea să plângă.

– Serios acum doc, mai las-o dracu, îi ziceam de fiecare dată după ce se trântea lângă mine.

Apoi urma liniștea. Toți erau la pămând, dormind, icnind incetișor, făcând vânturi și întorcându-se de pe o parte pe alta. Doc îi consulta pe rând, vorbind cu fiecare, de parcă puteau să-l audă. Eu îi căram pe cei căzuți în soare adăpostindu-i la umbra copacilor. Poienița revenea căpriorilor, celor două fetițe și micului prinț mâncător de ciocolată. Și mie.

După ce toți erau aranjați, doc se băga gol într-o groapă umedă, săpată între timp de mine. Îl acoperam complet cu pământ de unde respira folosind o cască de la un costum de lucru în spațiu cu furtunul afară. Nu suporta pământul pe față. Stătea acolo până-l trezeam, până care trebuia să ne pregătim de plecare.

Eu cu copii mergeam în mijlocul poienii și ne jucam cu căpriorii. Ne lăsau să-i călărim, să-i mângâiem între urechi și să le spunem povești. Erau înebuniți după povești. Se așezau pe o parte în jurul meu, copii se opreau din joacă și se cuibăreau la căldura pieptului lor. Și le povesteam, de multe ori le cântam, în alte zile le predam diverse lecții din istorie sau geografie sau din biologie. Mai rar din matematică, fizică sau chimie, la urma urmei eram biolog nu inginer. Nu îmi era greu să le vorbesc, erau excelenți ascultători. Din când în când mă lingeau pe creștet, ca un gest de afecțiune.

Așa petreceam șapte zile. Povestind, cântând și păzind-i pe toți ceilalți. Apoi primii se trezeau, la fel de brusc cum adormiseră, vioi, plini de energie, miștocari și dornici să facă glume nesărate cu mine. Doc îi verifica atent și nota tot felul de chestii în fișele lui. Cu cât treceau mai multe popasuri cu atât ofta mai mult. După ce și ultimii erau treji, socializau și plecau spre următorul popas. La început împreună, apoi când foamea îi îmboldea se distanțau strigând și certându-se.

Eu plecam ultimul, plin de bagaje, copii și întrebări. Făceam curat în urma tuturor și îmi luam la revedere de la căpriori. Fetițele, acum cu douăsprezece zile mai mari, mă fixau în continuare cu ochiilor lor de culoarea azurului, în timp ce micul prinț își începea nesfârșia litanie în spatele meu. Va fi o zi, le ziceam, când mă veți duce voi pe mine. Chicoteau rușinate fără a mă slăbi din priviri. Prințul îmi mângăia, cu o mânuță transpirată, creștetul pleșuv.

Îl depășeam pe doc în a doua zi de la plecare, apoi pe cei înceți și ajungeam gâfâind la următorul popas pentru a vedea singurele momente de luciditate a echipajului și a le asculta temerile.

– Vă spun, striga căpitanul, ceva nu este în regulă aici, de când umblăm prin pădurea asta nu am văzut niciodată alt animal, decât căpriorul, nu am trecut niciodată pe lângă un râu sau altă apă și, la naiba, toți copacii sunt la fel!

Nimeni nu-l asculta cu adevărat, vânătorii se întorceau împovărați cu mari căpriori.

– Ah ce bine arată, exclama căpitanul, trebuie să recunoștem că mâncarea este excelentă la restaurantul ăsta. Râdea în hohote de propia-i glumă acompaniat de ceilalți. Și unde-i ălă, cum îi zice, ha ha, bă nu-mi mai amintesc cum te cheamă exclama el arătându-mă cu degetul. Ia zi-ne o poveste.

Le arătam munții din zare, tot mai apropiați, și le ziceam:

– Trebuie să ne întoarcem înainte de a ajunge la ei, înainte de a fi prea târziu.

– La dracu cu prea târziul, zicea secundul.

– Trebuie să ne întoarce de urgență la navă și să le spunem să nu mai trimită pe nimeni aici, le repetam eu.

– Nava dracului exclama căpitanul și toți se prăpădeau de râs.

– Trebuie să nu mai mâncați din căpriori, le strigam eu.

Toți se opreau din lucru și mă priveau în tăcere. Le simțeam mirarea aproape la fel de intens ca privirile fixe ale micuțelor de la piept, la fel de intens că mânuța băloasă ce-mi mângâia creștetul, la fel de intens ca rumegatul căpriorilor din poieniță. Le simțeam și resemnarea.

– Acum ce putem face, striga Căpitanul cocoțat pe un copac căzut la marginea poieniței, ce mai putem face, repeta el ridicând din umeri și înălțându-și brațele ca pentru o rugăciune diperată, mai e ceva de făcut, zise pentru a treia oară punându-și mâinile mari și păroase pe chipiul albastru. Putem noi să ne mai întorcem din drum, păi nu putem, nu putem și basta! E clar că nu mai putem să schimbă o decizie luată acum hăt mult timp, dacă puteam să o facem o făceam, dar nu acum, acum e prea târziu, acum nu putem decât merge înainte, iar înainte înseamnă spre munți nu spre… de unde am venit! Da-o în masă că știm cu toții de unde am venit, acum hai că trebuie să fie și ceva opoziție, dar nici chiar așa da-o în…

Oftam mutându-mi privirile pe doctorul ce tocmai apărea. Obosit, tot mai obosit, cărându-și cu cerbicie căruțul cu medicamente. Și mă gândeam că eu am copiii, căpriorii, vorbele și tot ce este în jur. Oamenii își au mâncarea lor, pe săturate, dar doc, doctorul ce are?

14.07.2014
Timișoara

Anunțuri

Un comentariu

  1. […] blogul meu, am publicat două povestiri în categoria Exerciții. Este vorba de „Confortabila carne”, o povestire în care un grup de astronauți eșuează pe o planetă cu un ecosistem ciudat. Și […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

BookReport

Science Fiction • Fantasy • Horror • Mystery & Thriller

Detectivii Apei Pierdute

managementul pierderilor de apa, water loss management

Mihail stories

Tot ceea ce ne putem imagina este real

Culorile din Farfurie

Un site de retete culinare in imagini. Va doresc o vizita placuta!

crimepieces

Sarah Ward, crime author and reviewer

ULTRA FAIR PLAY 2017

ULTRA FAIR PLAY 2017 in 5-6 august, localitatea Stefesti, la 3 km de Slanic PH.

Literaturapetocuri.ro

Literatura pe tocuri

Victoria Blagoe

Mai întâi învață, apoi acționează!

schimbcartisf.wordpress.com/

BLOG DE SCHIMBAT CĂRȚI SFFH

Genesis Unu

Povesti scrise, nu povestite ...

Miloș Dumbraci

povești aspre, verzi, neîmblânzite, prinse-n vise reci, sălbăticite

New East Platform

high-quality analysis of Eastern Europe

C.H.E.R.I.E. - magazindevorbe

pravalia noastra virtuala - Narcisa & Cherie Stoica

Cristina Boncea

01.01.1998

truebrite

May all beings have happy minds.

%d blogeri au apreciat asta: