Povestirea a fost publicată în Helion Online nr. 77, octombrie 2017, în rubrica Laborator SF.
Locul copilăriei îmi apare în ceață, ca și cum odată cu trecerea timpului s-ar scufunda inevitabil într-un ocean lăptos și plin de ființe fantastice. Cu toate acestea îmi aduc aminte cum, din când în când, vedeam un om uriaș, trecând agale, pe mijlocul drumului, legănat și cu pași egali. Avea brațele groase, picioare lungi și puternice. Capul mare îi era rotund ca o sferă, iar dinții albi și mari. Avea corp de bărbat, dar ochi de femeie și păr lung, atent pieptănat în bucle tinerești.
De multe ori, când venea pe strada noastră, plină de copii din tot cartierul, fugeam care încotro urlând năzdrăvănii la adresa ei, spre marea nemulțumire a adulților. Eram copil și nu-mi stătea gândul să urmez toate protocoalele de bună creștere. Abia mai târziu, când, la orele de autoanaliză și verificare euristică am reluat în buclă amintirile din acele vremuri, am realizat cât de mult greșeam. Dar nu atunci. În acei ani de fericire, rezervați de părinții programatori creării individualităților originale, săream și mă ascundem alături de ceilalți pe după gardurile vii și pomii care mărgineau drumul. Mi se părea grozav să urlu, aparent invizibil:
– Morman de fier!
Sau, împreună cu alții:
– Ruginitură, mă-ta-i pilitură!
Și altele asemenea. Cuvinte de copii, inocente prin însăși neînțelegerea lor. Aveam să aflu cât de mult pot durea.
Dar femeia aceea uriașă nici nu ne băga în seamă. Trecea ca și cum noi nu am fi existat, de parcă întreaga lume se reducea la existența ei, sau poate invers, ca și cum toată lumea exista în afara ei. Un spectacol mut, fără cuvinte, de care nici nu se mira și nici nu încerca să și-l explice.
[…] Helion (Lăcustele, Bega la ceaun, Pagini din arhiva Cronicarilor Automați, Omul de oțel, Păpușarul), Argos (O zi din viața mea) și Știință & Tehnică (Și așa am avut grijă să fii […]