Mă confrunt periodic cu o întrebare care îmi răscolește mintea, forțându-mă să mă analizez din cele mai năstrușnice unghiuri. Aceasta nici nu ar fi așa de complicată dacă nu mi-ar perturba întregul echilibru trup-spirit, un echilibru precar, după cum știe toată lumea din experiența proprie. Așadar, care este întrebarea care declanșează o astfel de stare de precaritate?
Care este miza? A romanului, a povestirii, a eseului, a comentariului, a notiței sau a vieții în general. Ce vrei să spui prin acest text? Ce sens are ceea ce ai spus? Da, da, tu! Arată-ți adevărata față, spune-mi ce gândești, spune-mi ce urmărești! Dar nu intra în amănunte, nu mă interesează frământările tale, nu-mi spune ce te doare, ce te obosește sau ce cuvinte declanșează în tine furia. Vreau doar să-mi spui miza și atât.
Am citit undeva, în mai multe locuri, că din momentul în care ai publicat, creația nu îți mai aparține. Prin urmare, ca o concluzie rațională, miza ta se multiplică sau se diluează, devenind altceva, o altă miză, poate chiar în negativ pentru cititori. Am mai citit că este dificil, ba chiar nerecomandabil să o explici. Consider că este un sfat bun și îl urmez.
Mai adaug că, în general, când scriu o povestire, oricât de mică, am o idee în cap, o miză. De aceea nu înțeleg (sau mă prefac că nu înțeleg) afirmațiile de genul: „Se scrie fără miză, doar de dragul de a scrie ceva” – desigur, uneori, miza este jucăușă, este amuzamentul sau surâsul cititorului… deci, pe de altă parte, este o miză adevărată, pentru că apelează la sentimente, ceea ce este minunat când reușește!
Pentru că – oare aș putea forța o comparație? – în contextul mai larg al prozelor de tot felul pe care le citim din pură plăcere estetică sau din dorința de a ne lărgi orizonturile, miza unei povestiri ar putea reprezenta doar o piesă dintr-un puzzle personal în care gaura pe care am vrea să o umplem să nu corespundă cu miza proaspăt descoperită. Ca o extensie, poate că din neputința de a-i găsi un loc potrivit, nu o mai vedem ca pe o miză, neînțelegând astfel construcția prozei.
Situația care m-a făcut să filosofez cu privire la miza unei povestiri a fost declanșată de publicarea unei schițe numite „Schimbarea”, a cărei miză rămâne opacă pentru mulți cititori, dintre care unii au ținut să mi-o spună fie în particular, fie public, deși pentru mine este cât se poate de clară. Despre această „claritate” a sensului unei opere am putea discuta ore în șir fără să ne plictisim. Mă gândesc că, dacă claritatea ar fi una dintre caracteristicile de bază ale unei opere, atunci cea mai bună proză ar fi aceea lipsită de metafore, dar plină de repetiții și comparații din lumea reală. Poate că aceste comparații chiar ar merita schimbate pe măsură ce lumea se schimbă și unele cuvinte devin anacronice. Ce sens are o comparație de genul: „am muncit ca boul în jug” pentru cineva care nu știe ce înseamnă jug și poate nici bou.
Povestirea pornește de la observația că orice se întâmplă în această lume – pandemii, războaie – suntem obligați (pentru a supraviețui, pentru că așa ni se impune, pentru că așa funcționează capitalismul) să ne găsim un loc de muncă. Mergem înainte de parcă am fi fost născuți să muncim, să ne plecăm capetele, să fim mereu pe placul cuiva. Așadar… am concluzionat eu, chiar dacă constatăm, de la o zi la alta, că întreaga noastră paradigmă s-a schimbat (asemenea transformării trupului bietului Gregor din Metamorfoză), tot suntem obligați să ne urmăm tabieturile (obligațiile) sociale.
Extratereștrii sunt doar o figură retorică pe care o folosesc pentru a amplifica mesajul. Într-adevăr, chiar și în cazul unei invazii extraterestre, am continua să facem aceleași lucruri respingătoare. Ba chiar mai mult! Extratereștrii, adică străinii absoluți, ar proceda în același mod. Pentru că, mai presus de orice deosebire rasială, dacă am construit o civilizație, suntem cu toții oameni. Și ca oameni, nimeni nu scapă de nevoia unui șef și a unui loc de muncă, spre care poate te îndrepți chiar acum, dacă nu cumva ești deja acolo.
Daniel Timariu 