La inițiativa lui Lucian Ionică, împreună cu gașca clubului H.G. Wells, am vizitat Sanctuarul de la Parța, o așezare neolitică, excelent conservată. Bine, la Parța este o replică a acestui sanctuar cu idolii săi, dar chiar și așa, un muzeu ieșit din comun (originalul se află adăpostit la Muzeul Banatului). De ce ieșit din comun? Pentru că în Europa mai sunt doar câteva astfel de așezări neolitice, care, deși, la prima vedere, nu par deosebite, au o importanță foarte mare pentru specialiști, tocmai prin raritatea lor.
Sanctuarul este de formă rectangulară, de 11,6 m lungime şi 6 m lățime și este împărțit în două încăperi: încăperea A situată la est și B, aflată în partea de vest a sanctuarului. În centrul acestuia, pe ambele părți ale zidului despărțitor dintre cele două încăperi, era o masă altar pe care au fost descoperite o serie de obiecte care ne oferă o imagine despre ritualurile care erau practicate aici.
https://www.muzeulbanatului.ro/sanctuarul-de-la-parta/
Am avut norocul să fim întâmpinați și ghidați, de-a lungul călătoriei virtuale în neolitic, de reputatul arheolog Dan L. Ciobotaru. Multe lucruri se întâmplau și pe vremea aceea, când poate mâțele nu se jucau, de crăpau, cu o șfară cu motocei la capăt, dar cu siguranță aveau ei distracțiile lor pe timp de iarnă. Neoliticii noștri de la Parța au străbătut cale lungă, tocmai din Orientul Mijlociu, de prin Sumer, de unde au adus credința în Marele Taur (idolul din sanctuar – de fapt doi, un mascul și o femelă gravidă), arhitectura și, cu siguranță, clănțănitul din dinți când afară bate crivățul și e zăpada până la streașină. În Sumer, măi-dragă-măi, nu aveam zăpadă.
Peretele exterior, în stânga intrării, avea un orificiu circular care tăia un disc de lut și sub acest ansamblu, lipită pe perete, era o cupă de lut sub care se afla un postament cu o râșniță de piatră. Acest complex se leagă de râșnitul cultic care avea menirea, ca prin distrugerea învelișului material al seminței, să elibereze forțele regeneratoare, germinative imobilizate în bobul de grâu.
aceeași sursă
Ce am aflat? Că de întrebat, am întrebat. Chiar și nărozii. Așadar, nu aveau fier (firește, suntem în neolitic, Daniel!), nici cai, aveau roată, dar nu o foloseau ca… roată de căruță, ca să zic așa, făceau comerț pe lungi distanțe, adică erau vizitați periodic de negustori de la care cumpărau (troc, nu verzișori) mărgeluțe, sare și, mai ales, bucăți de silex. Acest silex nu prea se găsea prin zona Banatului, așa că era adus și de la câteva sute de kilometri, de prin Ungaria sau Slovacia. Am mai aflat și că erau mari băutori de bere. Iată niște proto-bănățeni simpatici! Și ca să dau totul din casă, ei bine, nu făceau țuică, că nu aveau alambic, și nici vin, că nu avea viță-de-vie! Deci, rețineți, bănățenii s-au născut băutori de bere!
Acest complex de cult a funcționat până în vremea fazei IIC a Culturii Banatului (sfârșitul mileniului al VI-lea BC), când nivelul 6 al așezării a fost distrus în întregime și sistematic în împrejurări ce ar putea fi legate de apariția în zonă a purtătorilor fazei C a culturii Vinca.
copiat de pe site-ul Muzeului Bănățean
Zice-se că așezarea a dăinuit cam 200 de ani. Cam pe atunci s-au găsit alții mai deștepți să dea năvală peste bieții proto-bănățeni, să le incendieze casele și sanctuarul, să dărâme zidurile înspre interior și să-l acopere cu pământ. Norocul nostru! Așa s-a păstrat! Altfel ar fi fost spălat de ape și nu mai știa nici Ioșca, marele necunoscut, că la 15 km de Timișoara s-a înființat prima fabrică de bere din Banat.
Că tot ziceam ceva de arhitectură. Las aici scris ce am aflat și eu. Deci, cum veneau ei așa agale pe lângă turma de vite, au găsit o ridicătură pe lângă Timiș numai bună să pună de un saivan (adăpost de iarnă pentru oi sau pentru vite). Până la urmă s-au decis, îmi și închipui o discuție în contradictoriu, o listă cu avantaje și dezavantaje, un cineva supărat plecând nervos printre paiele de la ușă, ceilalți oftând și luând Decizia. Rămânem aici cam la 200 de ani, fraților! Să nu ne întristăm! Iar amu, hai să facem bere! Dar nu înainte de a face un Sanctuar. Că fără el, nima-n lume nu-și va mai aminti de noi!
Au făcut rost de lemne, aduse de Timiș de la munte, au săpat în pământ, au pus lemnele acolo, frumos aliniate și prelucrate, peste ele au așezat ramuri împletite acoperite cu lut. Iată o temelie gospodăresc făcută. Restul a fost floare la ureche, mai ales după o dușcă de bere. La final au făcut camere, sobe, ceva oale (multe) și un sanctuar. Prea multe nu se mai știu despre ei, doar că după câte o ploaie zdravănă trebuiau să refacă zidurile din lut și că au fost atacați (și atacau la rândul lor) cu praștii. De unde se știe asta? Ei bine s-au găsit bile de lut bine făcute prin șanțurile de apărare (pe care nu era imprimat nimic, dar clar manufacturate într-un alt sat), dar și ceva grămezi într-un depozit-armurărie. Așadar proto-bănățenii noștri de loc de prin Sumer (din sumer, sumer, dar al cui? – niște vinituri) știau să se bată, să bea bere, să halească vite și să se închine idolilor. Practic suntem tot noi! Aleluia! Și nu mă trăsni, Doamne! că era taur din lut, nu din aur, și nu l-am pupat, doar l-am admirat, și nu m-am închinat lui, doar l-am tras în chip.
Pentru posteritatea Clubului H.G. Wells voi mai nota că după vizita la Muzeu am mers spre Peciu Nou (da, acolo unde se află Cofetăria Big, preferata soției mele), unde am dat buzna într-un restaurant local și renumit, de unde am fost dați afară de patronii grăbiți să ajungă la o pomană. Ne-am cerut scuze și am descălecat la o pescărie, unde aveau în meniu doar pizza, pentru că urma să aibă loc acolo o pomană. Ca să vezi întâmplare.
Până la urmă ne-am întors în marele oraș și ne-am dus pe malul micului lac La Renaissance, un restaurant des călcat de membrii clubului. Am mâncat ciorbă de pește și saramură de crap. Am băut Coca-Cola și am visat la un berbecuț fript bine stropit cu bere de neolitic.
Ceva poze, unele chiar nereușite.
Aproape că era să uit! Muzeul de la Parța, cu sanctuarul ăsta plin de idoli, se află într-un fel de centru spiritual local. Și nu glumesc! Pe o rază de maxim 100 de metri sunt așa: o biserică românească ortodoxă, una greco-catolică, una ortodox sârbească, una catolică și una neo-protestantă. Un fel de forță paranormală le-a strâns pe toate la un loc. Cum eu nu cred în coincidențe, bănuiesc că în acest spațiu aflat la limita imaginarului uman se va petrece ceva ieșit din comun. Eu mi-aș dori o fabrică de bere, dar cine poate ști ce va urma?
Daniel Timariu 