Nu aș fi pomenit de omletăria din Timișoara, dacă nu aș fi vizitat-o. Nici așa nu aș fi scris prea multe, dacă nu mi-ar fi plăcut ce am mâncat, ba chiar nici asta nu ar fi contat, dacă nu ar fi fost entuziasmul meu de a fi mâncat într-un loc nou (pentru mine) alături de fiică-mea (pentru care restaurantele, barurile, cafenelele și bistrourile din centrul Timișoarei nu mai oferă surprize).
În fine, am halit cu iuțeala fulgerului două ouă ochi, puse artistic peste câte o felie de pâine, două de roșii, un strat de guacamole, două șunculițe prăjite și o foaie verde de salată (restul versurilor se pierd în folclor). Totul învelit într-un cappuccino dulce și cremos.
***
Daniel stă pe scaunul lui preferat, la biroul lui preferat din mansarda lui preferată, un loc strâmt, plin de cărți și praf, și încearcă să termine o povestire. De afară vin zgomotele urbanismului cu specific local: mașini, claxoane, o sirenă, altă sirenă, un lătrat de câine, o voce care strigă ceva nedeslușit, alt câine, urmat de un zgomot puternic fără o sursă precisă. Daniel încearcă să facă abstracție de toate acestea și să-și închipuie cum ar putea termina povestirea. Până la urmă nici nu e o povestire, mai degrabă o notiță în jurnal, una care să-i amintească de o dimineață plăcută de început de martie. Chiar și așa simte că trebuie, că este necesar, un final corect, care să-i ofere cititorului ocazional (cel mai probabil tot el, dar peste câțiva ani) un sentiment al utilității. O miză.
Așadar, rememorează el orele din urmă, cum pot imortaliza clipa pentru vecie. Privește pozele, făcută de fiică, privește puține rânduri scrise, privește literele tastaturii, degetele nervoase stând în așteptare deasupra lor, ecranul alb, colorat pe margini de iconuri misterioase și, până la urmă, butonul mare pe care scrie Asistent AI alături de un semn ce seamănă neplăcut de mult cu Atenție Înaltă Tensiune!
Apasă și, în liniștea nefirească, cauzată cel mai probabil de tensiunea acumulată în el, o surzenie momentană, și mai puțin calmului citadin, rareori prezent cu adevărat, citește instrucțiunile AI-ului detașat din intestinele internetului să-i ofere lui sfaturi. Pe scurt: scrie ceva despre atmosfera din restaurant, despre servire și despre loc. Daniel zâmbete, IA-ul se retrage misterios, și notează: atmosferă excelentă, servire promptă, lui Daniel i-a plăcut. IA-ul repare sub forma unul pumn închis cu degetul gros în sus.
Viața e minunată, remarcă Daniel după care vrea să publice notița, mai ales că avea acordul de principiu al IA-ului. Dar oare chiar îl avea? Întrebarea îi stârnește îndoiala, așa că îi cere din nou părerea IA-ului, apăsând pe acel buton atât de asemănător cu Atenție Înaltă Tensiune! și IA-ul îi răspunde: e ok, dar acum bagă niște acțiune, astfel încât cititorul să simtă atmosfera omletăriei. Așa că Daniel cade pentru a doua sau a treia oară, cine mai ține numărul, pe gânduri. Ce acțiune? Într-o omletărie? Totuși completează: am intrat, am văzut, am mâncat, am ieșit. IA-ul îi răspunde cu un OKAY uriaș, dincolo de care Daniel deslușește aprobarea unor mai multe inteligențe artificiale imbricate, niște păpuși Matrioska, ba nu, comparația nu e bună, pentru AI-urile nu stau una în alta, ci, mai degrabă, sunt asemenea unei caracatițe care în loc de tentacule are brațe și în loc de ventuze are capete mari și mici, unele zâmbitoare, altele încruntate, altele doar gânditoare. Un nou gând îl străbate, ca un fior de frig și reapasă uriașul buton care exclamă Atenție Înaltă Tensiune! și primește un nou mesaj, altul, așa cum presimțea.
Daniel, spune noul mesaj, de data asta în limba română: „Având în vedere conținutul postării, ar fi benefic să adăugați mai multe detalii despre experiența în _omletărie_, cum ar fi interacțiunea cu personalul, mirosurile și sunetele din jur, sau orice alt detaliu care v-ar ajuta să redați atmosfera locului. De asemenea, ar fi util să încercați să includem sentimentele și impresiile pe care le-ați avut în timpul mesei pentru a oferi cititorului o imagine mai vie a experienței dvs.”
A publicat notița așa cum era, fără a mai scrie despre mirosuri, interacțiunea cu personalul, sunetele, sentimentele și impresiile sale. Însă, după câteva minute, timp în care a privit în gol, reascultând și recontabilizând sunetele orașului (vuiet de mașini, un claxon, cineva care lovește o tablă, un lătrat de câine, o voce guturală), a revenit pe text și a scris așa: în omletărie mirosea frumos, a mâncare, cafea și trupuri asudate, Daniel nu știa ce impresie să-și facă despre ultimul miros, poate că doar el îl simțea, sau poate că mirosul venea chiar de la el. Mai erau și sunetele, chicote, vorbe, o discuție aprinsă la telefon, vocea melodioasă a unei femei tinere din spatele lui, gândurile ce-l frământau. O atmosferă agitată, așa cum trebuie să fie atmosfera unui bistro situat în mijlocul orașului, pe o arteră circulată, dar, totodată și una liniștită. O îmbinare perfectă dintre un fast-food și un restaurant.
A terminat și a așteptat, însă butonul AI-ului nu a mai apărut. Dezamăgit, Daniel se ridică de la birou, iese din mansardă, coboară scările, intră în bucătărie și își face două ouă ochi cu șuncă și suc de portocale. O voce necunoscută îi șoptește atunci în ureche: hm, arată foarte gustos! Dar lui Daniel nu-i mai pasă de niciun AI. E cu gândul în altă parte, ascultând distrat un lătrat de câine, un claxon, o lovitură fără o sursă identificabilă, preludiul unei mașini de găurit cu rotopercutor.
***
Daniel Timariu 