Îi admit fără înconjur pe cei ce (pot) țin(e) un jurnal personal. Am avut și eu câteva tentative, pierdute în timp. Nu doar că le-am întrerupt după câteva zile, dar le-am și pierdut (agendele, fișierele). Ba chiar îmi amintesc plictiseala ce mi-o stârnea ideea că trebuie să scriu câteva rânduri. Despre ce? Pentru cine?
Ce prost am fost. Unele momente trebuie scrise. Pentru tine, fraiere din prezent!
Azi, pe neașteptate, un vechi și bun prieten, Cotzo, mi-a făcut cadou o listă de melodii înregistrate parțial chiar de mine, pe un casetofon vechi, în camera 320 din căminul 8 a Complexului Studențesc din Timișoara. Sigur, meritul nu e al meu, poate doar cel tehnic, meritul e a lui Radu, bunul nostru prieten fost moroșan, fost bănățean, fost coleg de facultate și de cameră, acum canadian. El a recuperat înregistrările și cu migală a reușit să le redea un oarecare aspect muzical măcar, dacă nu și comercial. Dar, mai mult decât atât, a reușit să-mi stârnească amintiri și emoții.
Am lăcrimat, pentru că mi-am adus aminte de cum stăteam cu toții într-un spațiu strâmt, așezați care pe unde puteam, eu, Radu, Cotzo și Pini, precum cei trei mușchetari și D’artagnan. Se cânta la trei chitare, iar eu îi înregistram. Eram înconjurați de sticle de bere, votcă și lichior unguresc de cea mai proastă calitate. Dar… eram fericiți!
Daniel Timariu 