Nu mai știu cum am început, țin minte doar că mă chinuiam să-mi folosesc cât mai eficient degetele. Pe de o parte trebuia să am grijă să țin bine telefonul, pe de alta să tastez cu degetele opozabile, adică alea butucănoase de pe laterala palmelor și, nu în ultimul rând, să urmăresc sugestiile cuvintelor oferite generos de aplicația folosită, pentru că altfel, și am pățit-o, sensul final rămânea obscur recitirii.
Pe măsură ce-mi perfecționam abilitatea, o întrebare mă frământa tot mai mult. Cât de „firesc” e să scriu pe telefon, folosind aplicația Google Docs (sau Drive) comparativ cu celelalte metode? În primul rând ar trebui lămurit care sunt celelalte metode și abia apoi să ajungem să definim „firescul”.
Prima metodă, numită și clasică, e cea în care pentru a scrie se folosește un obiect de scriere, pix, creion, stilou sunt cele mai cunoscute și un suport, în general hârtie, fie într-un caiet, fie pe foi separate. Nimic necunoscut. Neobișnuitul vine însă din faptul că acestei metode i se aplică ștampila „firescului”. E normal, ni se spune, să scriem cu pixul pe hârtie. Face parte din moștenirea noastră, ba chiar procesul manual de a lua notițe crește activitatea creierului, ne face să fim mai organizați, să ne reamintim ceea ce am scris, ne sporește creativitatea, ce să mai încoace și încolo, ne facem mai deștepți, mai frumoși și mai… interesanți.
Pe de altă parte scrisul pe hârtie implică o anumită pregătire. Mă refer aici, în primă instanță, la existența unui suport pentru scris și a unui obiect de scris. Par lucruri ușor de găsit, cine nu are în casă măcar o foaie, un caiet, o agendă, ceva, și un pix? Prea puțină lume. Pe de altă parte pregătirea necesară scrisului nu e o treabă de câteva minute. Se fac câțiva ani de școală, cărora li se adaugă mulți alții pentru a putea, la final, conchide că ști să scrii sau nu. Desigur, tastarea cuprinde și această pregătire, fără îndoială, dar nu și caligrafia, dar nu și nesfârșitele ore de bastonașe și cerculețe. Poți sări peste această etapă fără a pierde nimic din iscusința scrierii pe calculator sau celular. Dar nu poți sări peste gramatică și ortografie, asta dacă vrei să ajungi scriitor sau măcar un individ care știe câți i se pun la copii și în ce context.
O a doua metodă de a scrie, numită și tastare, ar putea fi denumită și una tehnologică. Cu zâmbetul de rigoare. La urma urmei pixul este și el o unealtă tehnologică prin excelență. Ca să nu mai vorbim de stilou. Au trebuit multe milenii să treacă peste scribi pentru a renunța la cioplitul în lemn sau gravarea în piatră și a trece la banalele creion, pix sau stilou. Fără progresul tehnologic acest „firesc” nu ar fi fost posibil. Așadar, tastarea, în care se folosesc tot degetele pentru a scrie, este doar o nouă și încă nu pe deplin acceptată metodă tehnologică de a face notițe, compune, proiecta, imagina.
A treia metodă, și ultima, este cea a oralității. Iată cu adevărat modul „firesc” de a transmite o povestire. Fără intermediarul text, fără a altera originalitatea sa, a poveștii, de modul oarecum greoi și supus toanelor tehnologiei folosite. Direct și simplu. Curat, cu haz și spontaneitate. Dar și atât de perisabil încât scrisul, sub orice formă ni se înfățișează, manual, tipărit sau digital, a devenit calea „firească” de transmitere a cunoștințelor, a poveștilor și nu oralitatea.
Ceea ce diferențiază cu adevărat ultimele trei metode de prima este procesul instituțional de învățare. Dacă primei metode, cea a scrierii pe foaie, i se alocă 2-3 ani de învățare, celorlalte două li se rezervă… nimic. Tastarea devine astfel un proces de autoînvățare sau de învățare pe măsură ce avansezi. Se poate comenta aici că există totuși cursuri de word, excel etc, ceea ce este corect, doar că acele cursuri te învață să utilizezi mediul respectiv, nu și scrierea în sine. Ceea ce este un alt aspect, nu singurul, neglijat în educația de bază primită de români.
În fine, revenind la obiectul aceste notițe, m-am lovit în timp ce scriam pe celular, de multiple provocări, care au generat în amânări, îndoieli, digresiuni neproductive. Să le luăm pe rând:
- deși se spune că scrisul de mână este obositor și neproductiv nu e chiar așa, cel puțin în comparație cu cel de pe telefon, care e destul de obositor;
- scrisul de mână, ca și cel de pe calculator, îți oferă o viziunea de ansamblu asupra textului, ai sub ochi o parte mare din text, poți sări în spate cu destulă ușurință, nu și pe celular, unde datorită dimensiunilor derularea în spate sau în față este destul de contraproductivă;
- e destul de greu să găsești o informație veche, de exemplu paragraful în care l-ai introdus pe Gigel sau în care Gigel cade de pe bicicletă, spre deosebire de celelalte medii de scriere. Ba chiar aș scoate aici în evidență scrisul de mână. În scrisul de mână, datorită lentorii sale, dar și a greșelilor, urmate de tăieri, adnotări, ștergeri, locul în care l-ai introdus pe Gigel rămâne în amintire nu doar prin textul în sine ci și prin imaginea paginii care-l conține. Așadar intervine și memoria fotografică, o componentă importantă a ceea ce numit în general „memorie”;
- mi-a plăcut mult portabilitatea; celularul e parte intrinsecă a vieții moderne, îl am peste tot, chiar și în cele mai personale momente ale vieții, asta-l face foarte util atunci când ai un mic timp de pierdut și nu vrei doar să urmărești clipulețe amuzante ci și să scrii sau să citești;
- textul este ușor de transportat și accesat. L-am scris pe celular în cloud, dar l-am putut accesa și pe laptop, respectiv l-am putut printa. Scrisul într-o agendă suferă la aspectul acesta. Da, îl pot transcrie, dar ăsta e deja un pas intermediar, un efort suplimentar și pe aproape inutil, când ideea de bază era să-mi folosesc timpul limitat pentru a scrie. O rescriere e posibil să nu mai apară. Ca timp necesar.
Pe final voi reafirma că scrisul este o activitate cerebrală, în primul rând, și abia apoi una ce ține de tehnologie și dexteritate, chiar dacă studii științifică mă pot contrazice 1. Din acest punct de vedere, adică al studiilor, și eu cred că scrisul cu mâna mă ajută să fie mai ordonat, mai rapid și mai flexibil. Să mă explic: atunci când scriu de mână, spre exemplu o listă de cumpărături, simplu fapt că stau să caligrafiez cuvânt după cuvânt mă ajută enorm în luarea unor decizii, am oare nevoie de o tigaie nouă? Dacă da, de câte? Avantajul rapidității nu apare la prima vedere, totuși dacă agenda pregătită e mult mai rapid să notez ceva cu creionul, decât să deschid o aplicație pe smart phone. De exemplu, la tv, când citesc, când mă trezesc sau așa, pur și simplu în timp ce lucrez. Celularul însă e mai util atunci când vreau să dezvolt o idee. Cât despre flexibilitate, aici e de discutat, mai ales contextul. Când am de făcut mici notițe, ba chiar și liste, agenda sau un colț de ziar îmi sunt suficiente și mai la îndemână decât un smart phone cu tot cu facebookul, instagramul și tik-tokul sale.
Pe de altă parte, dacă tot am terminat de scris o povestire pe celular, cum ar fi să încep una în mica mea agendă? Hm… scrisul, această minunăție nu lipsită de primejdii.
Note
Daniel Timariu 