După ce am trecut de graniță, șofatul a devenit mai relaxant. Macedonenii de nord sunt zburdalnici și năvalinici, exact ca ai nostri. Am fost de două flashuit, de fiecare dată de la câteva sute de metri distanță, rotund zece kilometri. Treaba asta cu poluarea, de orice fel ar fi ea, s-a întețit pe măsură ce ne apropiam de Skopje, culminând pe străzile capitalei cu cele mai lungi și neașteptate suite de claxoane. Totuși, privind retrospectiv, aproape că-i înțeleg. Pe banda unu erau parcate mașini, pe banda a doua, blocând-o, se fixase o mașină din acea zămislită de diavoli, care ridica o biată broscuță. Vezi bine, cea din urmă parcase necorespunzător. Eu nu mi-am permis să claxonez, nu o cunoșteam, dar printre ceilalți colegi de trafic era populară. Totuși scena concertului de claxona cu claxoane s-a mai repetat de două, în situații neasemănătoare. Un autobuz nu reușea să iasă din alveola lui, iar o mașină de gunoi mergea pe cât de încet putea fugi cel ce colecta sacii de pe margine.
Că tot am pomenit de autobuze. Mici, roșii, dar cu două etaje, arătau foarte bine! Practic m-am îndrăgostit pe loc de acest oraș. Și cum al fi putut să nu o fac? Intrarea de pe autostradă a fost lejeră, cu multe benzi, și atent proiectată, iar traficul, dacă elimin concertele, a fost OK!
Am ajuns la complexul de apartament din prima. Practic GPS-ul a ajuns înaintea noastră și ne-a anunțat venirea, precum zmeul își anunța sosirea acasă aruncând buzduganul. Gazda ne-a întâmpinat și, după ce ne-a ajutat să descărcăm câteva valize, a fugit cu mașina noastră, spre marea mea nedumerire. Apoi am aflat că parcarea nu este chiar la complex, ci ceva mai departe, dar nu chiar atât de departe încât să ne facem probleme. Apropo de parcări. Blocurile sunt construite mai rarefiat decât pe la noi, astfel că în spatele lor au loc o parcare, un loc de joacă pentru cei mici și un părculeț. Am putut să văd mai multe astfel de parcări, cu barieră, semafor și, unele, păzite. O organizare foarte eficientă, la care, în centru, se adaugă cel puțin o parcare supraetajată de dimensiuni mari.
După ce ne-am cazat într-un apartament modificat, simplu, curat, cu niște saltele de nota zece, am plecat să vizităm împrejurimile și centrul. Ne aflam la doar câteva sute de metri de kilometrul zero a capitalei, cu cele peste 250 de statui ale sale. Ne-a fost, de altfel, destul de repede clar că aici a avut loc o regândire a spațiului public, în folosul turiștilor. După cum aveam să aflăm de la un tânăr din Bazar, transformările arhitecturale ale orașului nu sunt deloc pe gustul locuitorilor. Aceștia, și pe bună dreptate, cred că cei 200 de milioane de euro, după alte surse 500 de milioane, ar fi putut fi cheltuiți cu mai mult folos pentru infrastructura locală. Acest adevăr ne va fi destul de repede relevat de mirosul de canalizare ce învăluia uneori piața centrală și străzile din jur.
Era în jurul orei șase după-amiaza când ne-am început periplu orașului, asta datorită pățaniei cu ITP, care ne-a costat trei ore, dar chiar și așa până pe la zece reușisem să parcurgem la pas o mare parte din zonele de interes din centru. În primul rând piața centrală, dominată de statuia ecvestră a unui „Războinic călare”. Cel puțin asta e denumirea oficială, pusă pentru a menaja sensibilitățile vecinilor greci, pentru că, neoficial, toată lumea îl numește „Alexandru cel Mare călare pe Bucifal”. Statuia e gigantică! Nu am mai văzut așa ceva. Are în jur de 23 de metri și, spun gurile rele, ar fi costat peste zece milioane de euro. Același tânăr din Bazar, pomenit anterior, ne-a spus că localnicii în numesc „Monstruozitatea”. Și cam au dreptate. Întregul monument creează o senzație de absurd. Partea centrală e formată dintr-o coloană de marmură, pe care sunt câteva rânduri de basoreliefuri, ce pornește din mijlocul unei fântâni arteziene, înconjurată de lei, și se termină cu reprezentarea ecvestră a celebrului rege macedonean.
Piața nu se rezumă doar la acest monument. Pe margini sunt multe alte statui, reprezentând figuri istorice, mai noi și mai vechi, majoritatea supradimensionate, deși mici, comparativ cu piesa centrală. Colecția de statui și statuete se prelungește pe toate străzile ce radiază din piața centrală, ba chiar și pe poduri, sub poduri sau în apa râului Vardar. Aici, plonjând de pe un pinten al Podului de Piatră, se află un ansamblu format din două statui, o femeie ce plonjează în apa tulbure și iute a râului, și abia vizibilele glezne ale unui (sau unei) înotător scufundat. Nu am găsit o explicație a acestor statui, dar efectul este neașteptat de șocant. E greu de descris senzația declanșată de vederea unei femei firave, în costum de baie roșu, pregătindu-se să intre în apa Vardarului, un râu tulbure, iute, plin de vârtejuri, cu intenții neclare. Ale cui sunt picioarele? Sunt ale cuiva drag ei, ale unui necunoscut sau sunt tot ale ei, într-o compoziție dinamică? Indiferent ce semnifică gestul ei, eu l-am interpretat ca fiind periculos de sinucigaș. Sper ca în memoria oricărei femei ar fi fost ridicat acest monument, ea să fi scăpat cu bine.
Ce i-o fi apucat pe simpaticii și pașnicii macedoneni să ridice atâtea și atâtea statui? După unele păreri sunt peste 250 și numărul lor crește. Majoritatea celor văzute de mine nici nu mai au explicații, fiind ori vandalizate, ori distruse de trecerea timpului. În categoria celor vandalizate intră lungul șir de busturi de pe unul dintre poduri. Acestea aveau plăcuțele cu explicații vopsite în greu. Pe un alt pod, aceleași plăcuțe fuseseră scoase cu totul. Nu știu motivațiile, poate religioase, poate etnice? Istoria orașului și a regiunii este suficient de tulbure încât să lase loc diverselor interpretări. Altfel, bine realizate, cu talent și, după ce treci de șocul de a vedea atâtea și atâtea statui, interesante ca realizare generală.
Se pare că Macedonia de Nord a fost lovită crunt de crizele din 2008 și 2012, așa că, într-o tentativă disperată a-și salva economia, autoritățile au conceput un plan de revitalizare a centrului istoric cu scopul de a atrage turiști. Așa au apărut statuile, așa s-a refăcut fațadele vechilor blocuri, așa s-au construit noi clădiri administrative impozante. Din păcate, după cum ne va spune tânărul din Bazar, s-a pierdut ceva din farmecul oriental al orașului. Toate aceste modernizări fiind făcute în direcția occidentalizării. De la stilul arhitectural ales, trecând prin noile poduri și grupuri statuare, până la cele trei corăbii (galleoane, după cât mă pricep eu) de pe râul Vardar, pe care se află restaurante (doar unul era funcțional).
Seara ne-am petrecut-o în Bazar, unde am mâncat ćevapi (ćevapčići) făcuți la grătar, din carne de berbecuț, în porții de zece bucăți, cu salată asortată (roșii și castraveți), cu brânză rasă deasupra, plus ardei iute, ceapă tăiată mărunt și pita. Au fost delicioși! Acești cârnăciori seamănă la prima vedere cu mititeii românești, dar asemănarea dispare când guști unul. Nu au bicarbonat, mirodeniile sunt altele, plus că nu se fac din carne de porc ci doar din vită sau miel, sau și una și alta (specialitate bosniacă). Ćevapčićii trebuie mâncați cât sunt fierbinți, altfel osânza de oaia îi sleiește și încep să aibă un gust dubios. Se pot pune în pita, alături de ceapă, ardei iute, piper roșu și altele și mâncați ca un sandvici, fie cu iaurt, fie cu bere. Noi i-am terminat rapid, unul după altul, fierbinți și gustoși din calea afară. Berea și atmosfera ne-au ajutat să-i savurăm.
Restaurantul unde am mâncat era specializat doar în acest fel de mâncare. Un fel de fast-food cu ćevapčići. Majoritatea consumatorilor luau în pita câte cinci, mâncau rapid și plecau. Noi am stat și i-am savurat. La final am plătit 36 de euro și am lăsat 4 euro bacșiș. Chelnerul a palmat doi, băgându-i în buzunar, iar pe ceilalți i-a dat celuilalt chelner. Win-win! Și dacă ne numărăm și pe noi: win-win-win!
Bazarul ne-a oferit momente foarte frumoase, dar și o oarecare dezamăgire. Dar le iau pe rând. Bazarul începe imediat ce treci podul de piatră peste râul Vardar. Acest pod a construit făcut între anii 1451 și 1469 de către sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul, pe ruinele unui vechi pod roman. Are 12 arce de cerc, ce se sprijină pe stâlpi masivi din piatră și o lungime de 214 m. Cu adevărat impresionant, dar și foarte frumos. Podul, numit și Podul Dușan, după Stephen Dušan, împăratul Serbiei (1331 – 1346) este un simbol al orașului Skopje, aflându-se pe stema sa. Ca semnificație internă, sau națională, el reprezintă, din păcate, mai degrabă un simbol al dezbinării, decât unul al unității, așa cum ar fi de dorit. Podul despărțind istoric și mental cele două mari comunități ale orașului, cea creștină de cea musulmană. Sau cea cu ascendență otomană, de cea modernă (fost iugoslavă, în principal), legând astfel Piața Macedonia, cu stilul ei neoclasic din prezent, de Bazar. Această diferență se observă atât în arhitectură, cât și în mentalități.
Dincolo de aceste frecușuri inerente cred eu unei lumi multipolare, bazarul este fascinant! Construit pe coasta unui deal, în vârful căruia se află Cetatea din Skopje, pe scurt Kale (cetate în limba turcă), Bazarul este un loc parcă coborât direct din paginile poveștilor din „O mie și una de nopți”. Străzi înguste, magazine pitorești, produse artizanale, dulciuri turcești, bucătărie balcanică și turcească, comercianți guralivi, turiști curioși și naivi, copii jucându-se, pisici lenevind, tineri pe trotinete electrice, bătrâni bând ceai înconjurați de fumul narghilelei, femei în hainele specific musulmane, tinere în pantaloni scurți, bărbați mustăcioși și încruntați, chelneri ducând tăvi încărcate cu produse printre oameni, umbrele colorate, antichități, picturi, fotografi în poziții stranii, tinere cochete și peste toate acestea, sunetele grave ale clopotelor bisericilor din apropiere, urmate de chemarea muezinilor. Am fost cu adevărat vrăjit de exotismul Bazarului, de viața atât de diversă și de asemănătoare totodată.
Bazarul trebuie neapărat vizitat, pentru că este partea cu adevărat originală a lui Skopje și nu amalgamul de statui cu clădirile no sau cu cele refăcute în stilul neoclasic.
***
Daniel Timariu 
Interesante locuri, excelent articol!
Mulțumesc! A fost o zi deosebită.