La invitația lui Lucian Dragoș Bogdan am speculat puțin pe marginea unui subiect interesant: omul viitorului.
Omul se defineşte, se autodefineşte ca să fim mai corecţi, ca o fiinţă superioară. Acest superior era, până nu demult, caracterizat prin existenţa sufletului creat de divinitate, în opoziţie cu animalicul fără suflet. Modernismul (ca expresie a conştiinţei umane, nu ca epocă în sine) a adus cu sine şi negarea lui Dumnezeu, lucru teoretizat de Nietzsche, ca şi de mulţi alţii. Moment în care a devenit mai stringent decât oricând o mai bună clarificare a ceea ce este omul, fără apelul la divinitate, ca model, ca tutore sau părinte. Și astfel ne-am reinventat prin limbaj, prin raţiune, prin capacitatea de abstracţie sau de creaţie, devenind, fără a ne fi propus, la rândul nostru demiurgi. Însă, pentru că aşa îi şade bine omului, principalul subiect al experienţei demiurgice este tot omul, chiar şi atunci când ne creăm golemuri temporare sau ne populăm întunericul de lângă noi sau din spaţiu cu antropomorfi şi xenomorfi proveniţi direct din cele mai de coşmar bestiare născocite. De cine altcineva, dacă nu tot de noi.
E complicat să îmi închipui ce ar putea aduce viitorul. La fel ca moartea pentru om, putem fi siguri de apocalipsa noastră ca specie. Nu am pus literă mare pentru că nu-i dau neapărat o tentă teologică. Mai degrabă cred că noi o vom provoca. O parte din noi râzând, o parte din noi urlând a groază. Pe de altă parte, nu pot niciodată să uit că suntem şi carne şi sânge, nu doar suflet şi raţiune. Mi-ar plăcea să uit, dar dispozitivele artificiale care mă înconjoară, teoretic, cu dragoste nu mă lasă să uit nicio clipă şi tocmai de la cele mai banale dispozitive artificiale, de la cele mai vechi totodată, mă aştept la cele mai mari provocări.
Textul se continuă pe blogul scriitorului Lucian Dragoș Bogdan.
Daniel Timariu 