Planul excursiei a fost destul de simplu. Punct de plecare: Timișoara; punct de sosire: Olympic Beach, vila Siris. Data plecării 25 mai, data sosirii 26 mai, cu o noaptea petrecută în Scopje. Așadar, ce poate fi mai simplu decât un triunghi a căror vârfuri sunt: Timișoara, Scopje și Olympic Beach? Linia dreaptă, desigur.
***
Am plecat spre Scopje din Timișoara pe la 8 și câteva minute. Trebuia să fi fost pe drum la acea oră, dar din motive de sculat cu întârziere, duș, cafea prelungită, am plecat când dacă am mai fi stat puțin am fi putut lua prânzul. La vamă am avut o mică-mare-uriașă surpriză. Nu aveam ITP-ul făcut! Cum Dumnezeu îi face cuib berzei chioare, tot așa și mie mi-a scos în cale o vameșă minionă, agitată, dar cu suflet mare. Mi-a arătat greșeala, mi-a spus amenda (2900 de lei, pentru curioși) și mi-a spus, mai degrabă ordonat, să fac cale întoarsă „acum și repede!” până la Deta, unde, știa ea ce știa, voi fi primit cum se cuvine. Bine, bine, săru’mâna! ce mai puteam spune, mai ales că partenerii de excursie, soția, Andreea și Ștefan erau optimiști și mă încurajau frenetic.
La Deta nu a fost greu să găsim locul unde se săvârșea mistica ITP-ului. Acolo o altă doamnă, aproape identică cu prima, doar că fără uniformă, pistol și caschetă, a dat din cap îngrijorată și mi-a aruncat o privire, cum să zic, așa, cam cum ne uităm noi la un nebun inofensiv, dar și inutil societății. M-a salvat soția, care, cu tactul ei profesoral, m-a admonestat scurt: să nu se mai întâmple! Cum ambele femei păreau a fi ajuns la un consens, eu fiind acela, dacă cumva vă întrebați, am fost primit în clubul celor băgați în față (următoarea oră liberă era abia peste o săptămână), dar doar după ce un alt domn a fost băgat în fața mea. Ce chestie.
Tipul, Robert pe numele său, aveau un Audi A4, de care parțial era mulțumit, parțial nu. Îl luase din Dusseldorf cu opt mii de euro, dragoste la prima vedere, după cum mi-a mărturisit, și a mai băgat „maxim o mie” pentru distribuție, uleiuri și ceva filtre. Altfel mergea bine doar că era cam mică și ar fi preferat ceva mai mare. Cât de mare? am întrebat eu. Un Jeep, ceva acolo. I-am spus că frate-meu are o Toyota Hilux și că e super de super (chiar așa m-am exprimat). A căzut într-un fel de transă a vorbitului fără punct și virgulă, ocazie nesperată de a afla că a fost șofer de meserie, că are trei copii, toți plecați, că are o nevastă cam grasă și că tocmai s-a operat la colo. Au fost foarte multe detalii inutile și cred că am mai fi vorbit și astăzi, dacă doamna ce semăna cu vameșa, mai puțin la haine, pistol și chipiu nu ne-ar fi despărțit, așa cum desparți doi câini prea drăgăstoși, prin îndemnuri și pufăieli nemulțumite. Bărbații… părea a spune.
Ca norocul, deși am mers la altă coadă, aceeași vameșă ne-a întâmpinat pentru a doua oară la vama spre Serbia. Radia și mi-a reamintea ce maaaaaare ar fi fost amenda. Tot drumul, de la ITP până la ea mă gândisem la posibilitatea de a-i da o mică atenție. Dar cum? Dacă era o capcană? Mă și vedeam pus la pământ, încătușat, săltat, chiar de ea, poate ajutată de itepistă, și aruncat ca un balot într-un elicopter fără însemne, fără destinație. Așa că am ales să fiu nesimțit și surd la cântecele sirenei și să iau totul ca pe un gest de bunăvoință a divinității. Hai, Doamne, că nu sunt primul! Robert mi-a spus că și al pățit-o, ba chiar itepista ne-a povestit cum alții au sculat-o la două noaptea. Din pat! Unul dintre acești aiuriți fiind chiar clujean! Ori se știe că clujenii sunt ardeleni prevăzători. Deci? Te rog, ai fost acolo, ai auzit!
La sârbi a fost mai simplu, cel puțin până a apărut un sârb cât trei de-ai noștri oarecum furios, nu știu de ce, și m-a întrebat dacă „la voi la rumeni, se face vamă”. Cum nu vorbesc vameza am ridicat din umeri și i-am spus onest că habar nu am. Și-a îmblânzit privirea și m-a pus să deschid portbagajul (plin ochi) și să-i răspund la întrebare: „unde mergi”? Păi, ce să-i zic? Să-i zic Scopje, dacă riscam să declanșez cine știe ce amintiri beligerante în malacul blând de lângă mine? Poți ști ce trecut are? Nu poți. Are Alexandru Lamba un capitol în romanul lui Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte un capitul cu un sârb, vecin și harnic, care se dovedește a fi fost un mare luptător de prin armata lui Miloșevici. Mă scutur și acum numai la gândul ce aș fi putut păți dacă aș fi călcat pe bec. Așa că i-am mărturisit că merg în Grecia, la care el a găsit o replică genială, scurtă și la obiect: Drum bun!
Drumul prin Serbia, până la autostradă, a fost lung și anevoios. Toți cunoscuții ne-au spus povești înfiorătoare despre polițiștii de la rutiera din republica vecină. Unul a stat patru ore în sediul unei poliții sătești așteptând să vină un jude, fără el, bag de seamă, nu se poate stabili vinovăție, că de nevinovăție nu poate fi cazul. Altul a stat de pe o zi pe alta, că era târziu. Ba unul a stat de vineri seară până duminică! Măi să fie, cum ar fi fost ca în loc de Scopje să fi dormit pe un țambal într-o celulă sătească? Interesant, dar nu atât de interesant încât chiar să-mi fi dorit așa ceva. Așa că am mers cu 20, unde scria 30, cu 30 unde scria 40 și, am dedus deja, cu 40 unde scria 50 și 50 acolo unde scria 60. Nu am putut să nu remarc că polițiștii erau cei mai ferchezuiți cetățeni și aveau cele mai frumoase mașini. Cumva, ajuns aici, veți putea înțelege de ce, atunci când unul dintre ei ne-a salutat, toți patru am chiuit de bucurie și am comentat gestul îndelung. Ei bine, fără să par exaltat, a fost ca și cum un curcubeu s-ar fi pogorât din ceruri și ar fi atins în treacă mașina mea.
Pe autostrada din Serbia, lucrurile s-au schimbat. Dacă pe drumul Pitești-București am întâmpinat cele mai ciudate întâmplări, cum ar fi depășiri periculoase la 130 km/h făcute de o Dacie 1300, camioane fără stopuri în mijlocul nopții (de două ori), gropi, lucrări nemarcate, tiruri care încercau să depășească pe distanțe lungi, flash-uri și altele, ei bine, autostrada A1 din Serbia a venit cu câteva noutăți. În primul rând, toți șoferii circulă pe banda a doua. Grupuri de câteva zeci de mașini merg împreună cu 130 km/h pe banda a doua. Formau un organism unic, un centiped gigantic, sau mai bine zis un „centiroți”, care îmi provoca fiori de fiecare dată când mă depășeau. Și dubițele! Vruuuum, treceau pe lângă mine clătinându-se periculos. A fost o experiență destul de distractivă, dar m-a costat cam 14 euro. Apoi am intrat pe autostrada A1 din Macedonia de Nord, unde am plătit de două ori câte un euro pentru taxă, și am primit chitanță și un mormăit în schimb. Primul mormăit a fost în franceză, ceea ce a fost destul de neobișnuit, iar al doilea a fost chiar în limba română, de la o doamnă care mi-a oferit un zâmbet mare și luminos. Se pare că nu mai văzuse români până atunci. Să fiu eu primul? Ce idee năstrușnică.
***
Daniel Timariu 