Se întâmplă, nu prea des, să trebuiască să scriu o recenzie și așa ajung să meditez asupra acestui trebuie (verb impersonal moștenit din slavonul trĕbovati) sursă de îndoieli, frământări, reflecții.
La servici se folosește des trebuie. Nici nu ar trebui să ofer exemple, pentru că sunt comune și des întâlnite, dar am să le scriu în argoul corporatist, chiar dacă uneori pot suna fals. Așadar avem: trebuie să terminăm taskul asap, cu varianta delicioasă: trebuie să ne grăbim imediat asap. În timp frecvența asapului s-a mai diminuat, mai ales în argoul oral, rămânând în scris, în cazul multora ca un fel de prelungire a semnăturii. Ion „ASAP” Popescu.
În schimb se înmulțește trebuieul. Apare peste tot, uneori fără nicio noimă aparentă. Trebuie să ne mai vedem. Trebuie să te îmbrățișez. Trebuie să-mi spui ce mai faci. De ce trebuie, de ce e musai, de ce este necesar, de ce este obligatoriu, de ce se cere cu insistență? Trebuie să te cunosc! Nu, nu! Nu trebuie nici să ne cunoaștem, nici să ne vedem, nici să ne îmbrățișăm. Este suficient să o facem, fără cuvinte, fără vorbe deșarte, fără promisiuni neonorate.
Revin la trebuie să fac ceva, fără a intra cu bocancii plini de trebuie în universul protector al familiei, chiar dacă sau mai ales pentru că și acolo impersonalul trebuie își găsește culcuș. Trebuie dus gunoiul. Trebuie spălate vasele. Trebuie aspirat. Trebuie. Trebuie! Chiar trebuie? Dacă vrei, desigur. Vreau, cum să nu vreau? Poate ești ocupat. Nu sunt ocupat, uite, imediat, stai să termin de scris. Sau poate nu ai chef, niciodată nu știu dacă ai chef sau nu ai chef. Hai, nu trebuie să începi. Ce să încep? Mereu trebuie tu să-mi spui ce trebuie să fac sau nu!
Și uite așa trebuie se rostogolește mai departe, unipersonal, tranzitiv și impersonal. Un cneaz al cuvintelor, nici dac, nici roman. Un duh ce ne privește surâzând încruntat, frecându-și satisfăcut, nesatisfăcut mâinile, convins sau neconvins că are un sens în lumea reală și un altul în cea spirituală, și unul și altul aproape palpabile și totuși absconse.
Soluția pentru problematicile lui trebuie mi-a fost oferită acum mult timp de profesoara de fizică din gimnaziu. Ea ne-a mărturisit, într-o sesiune pregătire pentru olimpiadă, că întârzierile ei repetate la ore, ba chiar lipsa coerenței în predare nu sunt rezultatul unei proaste educații, ci a lipsei de interes. Aici a făcut o pauză, ca să ne testeze reacțiile. Oare am priceput noi sensul ascuns al cuvintelor sau suntem doar niște copii plictisiți? Cu alte cuvinte trebuie să vorbească mai departe pentru a-și justifica ultima afirmație sau nu, lăsând, în acest caz, întreaga demonstrație în aer? A ales, și bine a făcut, a doua variantă, chiar dacă parțială – profesoara era zgârcită la vorbe. Ca să înțelegeți, a început ea cu o concluzie, în viață trebuie să vă stabiliți prioritățile.
A mai vorbit ea și altele, intrând într-una din acele capcane profesorale în care este explicat fiecare cuvânt, sucit pe o parte și alta, stors de sensuri. Mi-a plăcut însă concluzia din prefața explicației. Trebuie decise prioritățile. În sfârșit, impersonalul trebuie are un sens suficient de virtuos pentru a mi-l face drag. Mai ales că întreaga sintagmă încă-mi e străină. Niciodată sau de prea puține ori am stat să reflectez asupra priorităților, deși ar fi trebuit să fac asta de multe ori în viață.
Cumva, învârtindu-mă în cerc, am ajuns de unde am plecat. Trebuie să scriu o recenzie. Trebuie să fie plăcută. Trebuie fie gata până mâine, pentru că trebuie să fie publicată. Dar, cel mai important trebuie este că trebuie să-mi placă mie! Hm. Priorități.
Daniel Timariu 