În căutarea simetriei


Aștern aceste rânduri cu frica de a nu mă pierde în amănunte inutile, de a insista prea mult pe detalii care în economia intrigii să fie futile. Știu că nu pot ocoli toate piedicile și că, din când în când, voi ceda ispitei. Însă frica de a nu uita ce am de spus mă face să scriu repede lăsând stilistica pe plan secund. Vă voi relata scurte întâmplări ce pot fi înțelese de orice om, din orice timp și loc.

Am lucrat mulți ani, într-un timp aflat în viitor, într-un laborator unde experimentam accelerarea particulelor. Nu voi scrie despre tehnică și nici nu voi intra în amanuntele teoriei. Știu că experimentele de accelerare a particulelor vă sunt cunoscute și nu voi insista asupra lor. Atât vă spun că particulele elementare sunt parte din noi și când spun noi spun Oameni.

A fost un accident. Cred. Din păcate amintirile îmi sunt tot mai vagi pe măsură ce energia care mi-a distrus spontan simetria revine la valorile firești. Nu știu dacă la sfârșitul actualului ciclu voi mai fi în această stare, în acest loc temporar. Din calculele partenerului meu de experiment nu voi mai avea energie decât pentru o singură schimbare de simetrie. Poate voi fi aruncat într-o altă stare, ultima, fără să știu acum care din cele șase stări identificate de Nick va fi cea finală.

*

Cel din fața mea oftă relaxat după ce ultima îmbucătură de pâine dispăru de pe fața de masă. Cu un gest ce se dorea elegant împinse la o parte tacâmurile, se întoarse un pic într-o parte și își așeză tacticos un picior peste altul.

– Cum spuneam, nimic nu e mai bun ca o supă fierbinte bine condimentată urmată de o fleică adevărată de friptură.

Aha! Mi-ar fi plăcut să spun, sau poate doar un da, însă așa cum constatasem de multe ori pe unii oameni e mai bine să-i lași în pace, vor pluti pe vorbe precum un vaporaș de hârtie pe ape, dacă au ceva de spus vor spune, iar eu dacă am șansă, voi asculta.

Eram la o terasă de lângă Pădurea Verde unde liniștea era întreruptă doar de glasul entuziast al copiilor în drumul lor spre grădina Zoo din apropriere. Restul mesenilor erau mai degrabă tăcuți, văzându-și de propria mâncare și de propriile probleme.

*

Îl cunoscusem acum două luni, eram la o bere cu colegii de la fizică pe malul Begheului. Peste canal se auzea muzica de la o nuntă, venea în valuri o dată cu foșnetul pomilor ce înconjurau terasa și cu sunetul tânguitor al hidrobicicletelor. Deja băusem prea mult și simțeam cum stomacul mi se va revolta dintr-o clipă în alta. Apa era acoperită de un strat de frunze iar micul debarcader se mișca hipnotic în sus și in jos parcă în contratimp cu valurile.

Exact când începusem să transform pomii din jurul meu în palmieri și chelnărițele în frumoase hawaiene privirea îmi fu obturată de fața îngustă, măslinie a comeseanului meu.

– Deci, să înțeleg că te simți bine.

Poate ca sunt beat sau poate că mă simt așa, însă nu-mi place să mi se spună, așa că am făcut un gest de nepăsare spre restul grupului și spre propria-mi masă goală.

– Te rog ia loc, cheful abia a început.

Nu-l știam așa cum nu-l știu nici acum. Atunci mi s-a recomandat ca Nistor, apoi mi-a spus că e Andrea pronunțat ca în italiană, apoi că e Lee, ca e Bobby sau ca e Isaac. Sau poate în altă ordine. Nu părea a se potrivi cu nici unul din numele propuse. Și nu doar eu remarcasem asta, în primul rând el părea nemulțumit.

– Mă cheama Nistor, hm, după care rămase dus pe gânduri.

– Paul.

Nu ne-am întins mâinile să ne salutăm. Eu, pentru că-mi era spaimă că-mi tremurau, el, nu știu de ce. Poate eram prea depărtați unul de altul. O clipă îmi reveni în urechi zgomotul paharelor și râsul chicotit al studentelor care ne însoțeau.

*

Atât a fost la prima întâlnire. Sau atât îmi aduc eu aminte din ea. Știu că atunci când trec peste o anumită cantitate de bere gura mi se încleștează, deși mintea îmi zburdă mult mai sprintenă. Pot bănui că așa s-au petrecut și atunci lucrurile. Eu am tăcut și am visat, pomii au devenit palmieri, scârțâiturile ruginite uriașe zgomote de velatură, micul foșnet al apei, zgomotoase valuri lovindu-se de țărm, iar chicotelile cântece. Dacă el a vorbit, asta nu aș ști să mai spun. Poate da, poate nu. Știindu-l aș zice că da sau poate că nu. Complicat. Oricum ce șanse am mai fi avut să ne reîntâlnim? Niciuna.

Însă nu a fost așa. Eram la o baltă dinspre Cenad. Pescuiam în micul stufăriș lăsat de proprietar ca să-i ofere locului o anumită atmosferă. De sălbăticie spunea el, de baltă spuneam eu. Razele soarelui cădeau deja pieziș și umbrele înserării făceau ca toată atmosfera să fie cumva teatrală. Am auzit pașii și am  sperat ca după ce vor vedea locul ocupat se vor îndepărta, aveam o înțelegere cu proprietarul și paznicul mă lăsa să stau cât voiam. Plăteam pentru luxul ăsta. Dacă lux este să stai și să privești balta. Sălbăticia. Noaptea era un pic din toate fără a încerca să fie altceva decât este. Un loc de pescuit.

Și-a dres vocea înainte de vorbi. Era ca o ușoară bătaie prietenească pe umăr.

– Amice, da știu că ai un loc grozav.

Nu băusem nimic, însă nici chef de vorbă nu aveam. Totuși m-am întors spre “amic”, îl recunoscusem imediat. Acum era îmbrăcat într-un tricou polo, cu pantaloni kaki, pantofi sport. Ultima dată îi remarcasem doar gulerul albastru al cămășii albe. Se vede treaba că avea bun gust. Eu, în hainele de camuflaj cu doua numere mai mari nu cred ca arătam prea bine. Însă erau mai potrivite pentru locul unde ne aflam. Ar fi trebuit să-i spun.

– Nistor.

Își încruntă sprâncenele mari ce se unduiam ca două mici omizi pe frunzele unui palmier.

– Mă cheamă Nick.

M-am întors spre baltă arătându-i scaunul liber de lângă mine. De obicei pun pe el pătura sau tableta de citit. În fine, în acea seară l-am pus pe Nick.

– Și iată că ne întâlnim din nou. Am mormăit, era prea evident ca să spun ceva. Nu chiar din întâmplare, completă el. Știam că ești pasionat de pescuit, ceea ce nu aș putea spune despre mine. Chicoti amuzat. De fapt nici peștele nu prea îmi place, pute, are oase și… e carne. Ah, un vegetarian, asta îmi mai lipsea un discurs în aer liber despre nocivitatea cărnii. De fapt, continuă el văzând că eu nu am nici o reacție, nu despre asta vroiam să discutăm. Își trase scăunelul mai aproape de mine luând un aer conspirativ. Am înțeles că ești fizician.

Parcă aveam un presentiment. Era a doua oara când ne întâlneam, de fiecare dată cu un alt nume și de fiecare dată eu eram în starea de non-vorbit. Nu că aș vorbi prea mult în rest. Unde ne mai puteam întâlni? În autobuz, să-mi zică că pe el îl cheamă Altnume și că știe că sunt din Anina. Iar eu să nu știu nimic de el. În continuare.

– Paul Rareș. Măcar să știe cine sunt, de la mine.

– Știu cine sunteți, v-am căutat. Vroiam să vă cunosc și să vorbim.

– Trebuia să mă sunați.
– De ce să vă sun dacă tot ne întâlnim?

Da, corect, dacă tot ne întâlnim. Ne putem întâlni. Am oftat și am început să strâng lucrurile.

– Dacă tot e să discutăm, să o facem cu burta plină.

M-a ajutat politicos, oprindu-se de câteva ori pentru a-mi lăuda sculele de pescuit. Mda, mari scule. Am oprit la administrator de unde am luat o sacoșă cu mai multe caserole. Ciorbă de pește, niște pește prăjit simplu, crap marinat și o pâine de un kil. Nick aștepta lângă mașină zâmbind și chicotind la vederea sacoșei cu mâncare.

– Ai prieteni peste tot. Ciudat pentru un om așa tăcut. Eu ori mănânc la restaurant ori mă otrăvesc. Nu e nimeni să-mi facă de mâncare, deși am fost căsătorit. Chicoti din nou din motive numai de el știute.

În acea perioadă stăteam în Timișoara, într-o casă cu apartamente de închiriat și curte interioară. Urcai trei etaje pe o scară mare din mozaic ros la mijloc până ajungeai la ușa apartamentului. Liftul vechi cu uși grele din fier forjat mă înspăimânta. Pe scară locuiau mai mulți vecini gălăgioși care atunci când găteau lăsau ușile larg deschise. Înspre curte spuneau ei. Înspre mine gândeam eu. Dincolo de ușă, în apartament, nu se mai auzea nimic. Din holul mare se deschideau uși către o cameră mică – biroul meu, baie, bucătărie și o cameră mare pe care nu o foloseam. Din camera mare intram în dormitor. Mai mult dormeam în birou, unde aveam o canapea și un bufet la îndemână. Pe Nick l-am invitat în camera mare unde s-a așezat confortabil într-un fotoliu cu căptușeala roasă. Eu nu am avut curajul niciodată să-l folosesc.

– Servește-te ! i-am spus arătându-i barul. Eu o sa pun niște mâncare.

–  O să-mi pun un whisky cu gheață și dacă vrei te pot asista la bucătărie, deși nu te-aș sfătui să spui da. Chicoti din nou în timp ce eu deja pășeam în bucătărie. Să știi, strigă el ca să-l pot auzi, au fost vremuri când te-aș fi putut ajuta.

Pe când mâncam, l-am privit pentru prima dată mai atent. Avea un chip destul de comun, un pic prea măsliniu. Nasul era subțire și ascuțit, fruntea bombată și ridată, sprâncenele stufoase ascundeau doi ochi mici și iuți ca două nevăstuici sărind gardul. Părul scurt era aranjat cu cărare, hainele perfect aranjate, iar pantofii fără urmă de praf sau noroi deși tocmai venisem de la o baltă. Din stufăriș.

Am vorbit de diverse, părea interesat de toate aspectele vieții cotidiene, deși eu la puține subiecte puteam să-i ofer un răspuns. La sfârșit s-a lăsat în fotoliul cu căptușeala roasă, a îndesat niște tutun într-o pipă scoasă de nicăieri și m-a întrebat.

– Cum mai merg cercetările? Sprâncenele-i stufoase erau mult ridicate, iar ochii mici mă fixau cu o încordare evidentă. Ceva din atitudinea lui mă făcu să fiu prudent.

– Bine.

Nici nu mă felicită, nici nu insistă. Întreaga-i față îi era înconjurată de un fum albăstrui și de unde eram eu nu-i puteam simți mirosul.

*

În următoarea lună a revenit de mai multe ori, mâncam, flecăream, mai mult el decât eu, apoi mă întreba.

– Și zi, cum mai merg cercetările?

Aș putea spune că începuse să mă obsedeze întrebarea. Cercetările mergeau bine, cred. Eu eram mulțumit și dacă ceva nu mergea bine atunci sigur nimeni nu știuse să-mi spună. Cu toate acestea, până la urmă, i-am pus întrebarea care mă rodea.

– Ce cercetări?

Eram afară, pe o terasă din Piața Operei, sub o prelată care ne ferea de vântul rece ce începuse să măture caldarâmul. Ultimele flori de toamnă se zbăteau neputincioase sub mantia tot mai grea a iernii. Păsările erau plecate de mult, iar cele rămase păreau fără grai. Ca și noi cei ce stăteam la mese încălzindu-ne mâinile pe porțelanul fin al ceșcuțelor de cafea. Am încercat să pun întrebarea pe un ton nepăsător, însă știam că spaima care mi se cuibărise în suflet de când îl întâlnisem pe acest Nick răzbea în cele câteva cuvinte.

Se lăsă pe spate în scaunul de ratan pufăind gânditor din pipă, apoi se îndreptă apropiindu-și capul de al meu.

– Cercetările de fizică, bineînțeles. Cele dedicate călătoriei în timp.

Cu un pocnet surd sunetele înconjurătoare se estompară. Trecătorii păreau aș face cu greu loc prin aerul dens ce-i înconjura, culorile, mai vii ca niciodată, subliniau prin contrast liniștea profundă ce mă înconjura. Stăteam pe o bordură la marginea gardului viu ce înconjoară o bucată de gazon, cu hainele înnegrite de praf, mirosind greu a urină și băutură. Cei din jur mă priveau oripilați arătându-și dezgustul prin gesturi și cuvinte usturătoare.

Ca atunci când ieșeam din lac scuturând din cap să-mi scot apa din urechi, sunetele, culorile și mirosurile reveniră la normal la fel de brusc. Nick mă privea concentrat. M-am ridicat în picioare am aruncat o hârtie de 10 pe masă și am plecat.

– Ești nebun. Nu există călătorii în timp.

*

O perioadă nu m-a mai vizitat. Cred ca ieșirea mea l-a jignit. Nu știu cât să fi băut în seara aceea, însă senzațiile și viziunea avută mă obsedează și acum. Păruse atât de real, atât de grotesc de real încât mirosul acela infect de urină, sudoare și ce o mai fi fost îmi persistă în nări făcându-mă nesigur în relația cu ceilalți.

Apoi, într-o seară, a apărut din nou. Le fel de zvelt și de bine aranjat. Sprâncenele-i zburlite umbreau căutătura întrebătoare a ochilor.

– Intră.

S-a așezat în același fotoliu uzat și rupt pe alocuri, acum parcă mai mult ca oricând refuzându-mi farfuria cu mâncare. Nu aveam cine știe ce în ea, o mică salată cu ce găsisem în jur. El a pus pe masă o sticlă de whisky și două păhărele curate.

– Povestește.

Aș fi vrut, însă nu știam de unde să încep și cu ce anume sa încep. Poate despre pescuit sau despre colegii de la Universitate sau despre cărțile la care lucram. Nu de puține ori îmi spuneam și eu să povestesc. Dacă nu altora, măcar mie, însă nu știu, nu avea niciodată timp suficient, nu era momentul sau nu era interlocutorul potrivit. Nick părea a fi toate la un loc: mă privea cu atenție, mă asculta și îmi vorbea despre ce se mai întâmplă. Nu eram cine știe ce interesat de subiecte, însă găseam relaxant să-i urmăresc mimica feței, ochii în permanența lor fugă, firele de păr imobile în bătaia vântului. Acum îmi cerea să-i povestesc eu.

– Nu știu.

Îmi auzeam vocea bâlbâită și glasul spart, știam că e al meu deși refuzam să mă identific cu el.

– Iți aduci aminte de Universitate? Mă întrebă Nick privindu-mă insistent
– Acolo lucrez, am răspuns șoptit.
– Nu mai lucrezi acolo de mult.

Știam că așa trebuie să fie. Nu m-ar fi mințit. Simțeam o durere surdă în stomac și o greață vâscoasă urcând pe esofag. Aș fi vrut să mă ridic și să plec de acolo. Însă unde să plec, eram la mine acasă. Cu Nick care nu-și slăbea strâmtoarea privirii.

– Nu știu. Am reușit să îngaim din nou.
– Uită-te în jur, îmi spune Nick, și povește-mi ce vezi.

Știam ce o să văd. Pădurea. Și eu la marginea ei, între mai multe cutii de carton și gunoaie de tot felul. Și fotoliul rupt și ros. Am început să plâng încetișor. Eram caraghios. Nu plângeam pentru ce vedeam, plângeam pentru ce nu înțelegeam. Am mai trăit momentele astea de spaimă cumplită, că nu sunt cel ce cred că sunt, că sunt de fapt aici, la marginea pădurii, îngropat între gunoaie, cu hainele rupte și puțind, fără să știu cum am ajuns acolo și cum am să plec de acolo.

– Deci ce vezi Profesore, mă întrebă din nou Nick.

Era prima dată când îmi zicea așa, însă cumva suna firesc, nu era nici o urmă de ironie sau de batjocură în vorbele lui. M-am uitat din nou în jur, mai relaxat, încercând să aflu ce anume vrea de la mine.

– Ceea ce vezi și tu.

– Eu nu văd nimic, mă anunță Nick, după cum observi eu stau în fotoliu și mă uit la tine. Dacă e cineva dintre noi doi în stare să vadă ceva, atunci tu ești acela. În schimb eu îți pot explica ceea ce vezi.

Părea un schimb convenabil, deși nu-l înțelegeam pe deplin. Ultimele vorbe îmi transmiteau o senzație neplăcută, mai ales ca îmi păreau a fi logice. Chiar nu înțelegeam ce era în jurul meu.

– Deci, ce vezi. Repetă Nick. Povestește, Profesore.

Și am început, îmi era greu să-i ofer toate detaliile, însă atât cât reușeam să văd îi povesteam. Nu doar stând la marginea pădurii, i-am povestit mergând prin oraș, pe străzi, pe terasă și prin parcuri. I-am povestit de oamenii întâlniți și de clădirile văzute. Și pe măsură ce îi povesteam începeam să văd și eu, deși încă îmi era neclar ce căutam acolo și mai ales unde eram.

Spre dimineață ne aflam din nou la marginea pădurii. El pufăind alene din pipă, nemișcat pe fotoliul îmbibat de roua dimineții, eu zgribulit sub pătura ruptă și bucățile de cartoane pe care le strânsesem în peregrinările noastre. Îmi era greu să mai țin ochii deschiși la fel cum îmi era greu să-i închid. Până la urmă oboseala și foamea m-au doborât alunecând alene pe undele răcoroase ale somnului.

*

M-am întâlnit cu Nick peste câteva zile. Corectam îngrijorat lucrările studenților din anul 3 de la Fizică Nucleară. Multe erau slabe și la fel de multe slăbuțe. Câțiva copiaseră unii de la alții. Pe acestea le așezam într-un teanc separat. Fără să-l fi auzit, i-am simțit prezența. I-am făcut semn să ia loc, fotoliul nu arăta cine știe ce, însă era confortabil.

– Imediat termin, i-am spus în loc de bun venit.

Mă privi în felul său liniștit. În curând, ocupat de teancul de lucrări, l-am pierdut din vedere. Eram vag conștient de prezența lui punctată de rotocoalele de fum ce se ridicau spre tavanul înalt.

Imediat ce am lăsat stiloul jos Nick a deschis gura.

– Am fost colegi. Lucram împreună în același laborator, acum mulți ani, ținu el să precizeze. Și nu aici.

Vocea își urmă propria sinusoidă în timp ce ochii mici ca două boabe de piper negru mă țintuiau. Pădurea cu foșnetul ei reveni o dată cu mirosul de pământ jilav și frigul ce-mi răvășea cartoanele. Nu se auzeau prea multe în afara vocii lui Nick și nici aceasta nu răsuna atât de tare încât să o înțeleg. Eram vag conștient că ceea ce-mi spune are sens deși aș fi vrut să nu mai apară așa nitam-nisam și să-mi strice ziua. Însă pe măsură ce vorbele-i curgeau unduitoare povestea mă prindea cu toată împotrivirea mea.

*

Eram împreună la Institutul de Fizică Atomică și lucram la un nou proiect. În prima clipă nu am știut despre ce proiect era vorba, priveam personajele din jurul meu cu detașare, nu eram eu cel din poveste, nu era nici el în poveste. Eram față în față, un povestitor și un ascultător. Apoi a pomenit de experimentele cu bosoni pe care le făceam în mare secret și zâmbetul jucăuș care i-a luminat chipul m-a transpus în corpul R al Institutului, unde la subsol, etajul – 7 cum i se spunea, o mână de cercetători încercau să domesticească particulele elementare. Unul din ei eram eu. Cel mai în vârstă preciză Nick, Profesorul.

Amintirile îmi sunt încețoșate, însoțite de un vuiet slab, ca un trafic auto îndepărtat. Scurte fulgerări de lumină par a adâncii bezna necunoașterii trimițându-mi scurte frisoane pe șira spinării. Oare ceea ce mintea vroia să-mi arate trăisem cu adevarat sau era rodul închipuirii mele. Cel din față mă amăgea sau încerca să mă ajute? Eram eu Profesorul sau un om fără casă urmărit de demoni la marginea pădurii, ascuns între cutii de carton și având ca unic prieten un necunoscut ce folosea fotoliul ca loc de popas.

Hm, am închis ochii cu putere până ce mici steluțe mi-au amețit retina, i-am deschis și am clipit des. Eram hotărât să nu mă mai las abătut de la sarcinile zilnice, să termin de corectat testele, să le pun în ordine și să completez fișele. Multă birocrație, puțin timp. Însă Nick, din fotoliul cel ros, mă privea în continuare, atent, pe sub sprancenele-i stufoase, cu o urma de îngrijorare pe față. Am oftat, nu am fost niciodată un om tare, mă obosea insistența lui și știam că orice împotrivire va fi înfrântă.

– Bine, spune, care-i treaba.

A intrat direct în subiect. Stăteam și-l ascultam strângând în brațe un pardesiu obosit, până de curând o pernă comodă.

– Avem nevoie de tine la laboratoare. A ridicat o mână în aer pentru a preîntâmpina orice refuz, deși eu nu aveam de gând să refuz. Te rog, chiar avem nevoie de tine. După accident toți am suferim, mai mult sau mai puțin, mormăi el, acum însă ne-am reunit. Avem aparatura, oamenii și banii necesari să reluăm experimentele. Ne lipsești și am vrea să te alături echipei. Vei primi un nou apartament, haine, bani și locul la catedră.

– De când?
– De azi…

Cred că am adormit. Atunci sau în momentele imediat următoare. Mă simțeam bine și apoi era casa mea. Aerul tare – însoțit de permanentele discuții în contradictoriu ale vrăbiuțelor punctate de glasul câte unei ciori stinghere – mă liniștea.

*

Stăteam concentrat privind pluta de plastic. Nu suport alarmele electronice, cu ele tot farmecul pescuitului dispare. Bine, nici cu Nick alături, elegant, nefiresc în mișcări, chicotind și hlizându-se copilărește la orice mișcare a plutei nu făceam mare brânză. Însă găseam cumva odihnitoare prezența lui, în ciuda ghinionului pe care părea că-l aduce.

– Mălai, tărâțe, viermișori și mai ce?
– Apă.
– Doar atât?
– Și porumb dulce. Fiert.
– Wow! Te pricepi!
– Poate nu ți-am spus. E balta mea.

Rămase dus pe gânduri cu sprâncenele ridicate. Ochii mici și mobili săreau vioi pe luciul apei.

– Profesore, am crezut ca ne-am lămurit.

Simțeam pe alocuri aerul rece de pădure, însă putea fi de la stufăriș. Simțeam mirosul greu al cărților din birou, însă putea fi mâlul ce mă încleia. Simțeam mirosul și zumzetul electric al laboratorului, însă putea fi roiul de țânțari ce mă înconjura. Simțeam în minte vorbele grele ale celor ce mă priveau, însă puteau fi păsările ce-și strigau lăcomia. Ca în poezie m-am întors și i-am spus.

– Taci.

*

Îmi priveam umbra în tăblia mesei de lucru. Se micșora sau se mărea. Nu știu de când stăteam așa. Partida de pescuit se încheiase și acum răspundeam la întrebările studenților fericiți să le poată pune. Domnule Profesor. Domnule Profesor. Domnule Profesor. Valuri mici ce-mi mângâiau gleznele.

Nick mă urmărea ajutându-mă atunci când mă încurcam în explicații.

– Bosonii sunt particule elementare.

L-am privit atent. Avea gura întredeschisă ca și cum o mare emoție îl stăpânea. Mi-am adus aminte de ceea ce mi-a spus o dată printre cutiile de carton ce-mi creau confortul unei case “singur trebuie sa te ajuți”.

*

Stăteam ghemuit sub o tufă de Pyracantha plină de praf de la marginea unui parc. Mă durea capul îngrozitor, gura îmi era uscată și eram plin de mizerie. Lângă mine mai era cineva, o femeie, ce respira greu și puțea și mai și. Mi-am șters ochii încercând să văd mai mult din ceea ce mă înconjura. Mizerie. Bidoane și sticle. În depărtare se auzea o sirenă iar mai aproape se auzeau șoapte și gâfâituri. Am oftat lăsându-mi capul să cadă cu greutate pe piept. Mici furnicuțe mă vizitau însoțite de ciripituri și certuri de vrăbiuțe. Toate erau la locul lor.

Mă așteptam să apară din clipă în clipă, să-mi spună să povestesc și eu să-l întreb dacă a adus ceva de băut. Nu era nimeni și atunci am simțit că trebuie să urlu și am urlat. Îi vedeam pe toți din jur agitându-se, fugind de mine sau din contră, sărind pe mine. Să facă ce vor, mă gândeam.

*

– Profesore. Profesore! Mă auzi?

Te aud ,cum să nu te aud.

– Profesore!

Îmi simțeam tot corpul și auzeam tot ce era în jur. Atât că nu mă puteam mișca și nu puteam vorbi oricât aș fi încercat. M-am concentrat pe ceva mic, pe un deget, dacă reușeam să mișc un deget puteam ieși din starea asta paralizantă.

– Da, te aud! vorbele mi-au țâșnit mai violent decât îmi dorisem.

Nick era aplecat deasupra mea. Ochii umbriți de sprâncene erau dublați de cearcăne vineții. Se precipită să-mi vorbească.

– Spune-mi repede ce-ți amintești!

Ce-mi amintesc?

– Înregistrezi? l-am întrebat la fel de precipitat.

– Lasă procedurile, zi repede până nu dispari din nou!

Lacul. Străzile. Pădurea. Biroul. Laboratorul. Tufa.

– Zi o dată!

Am zâmbit obosit. Nu știu cum arătam eu, dar Nick era tot mai bătrân și mai fragil.

– Pendulezi între șase poziții. Nici una nu e mai stabilă ca alta.

– Se repetă? există un șablon?

– Nu.

*

Îmi era tot mai ușor cu fiecare revenire să îi povestesc ce am văzut, ce am simțit și ce am vorbit cu Nick, cel ce mă însoțea peste tot ca un marker al normalității. Din nefericire, îmi era tot mai greu să leg amintirile de una din stările trecute. La fel cum tot mai greu reușeam să-l leg pe colegul meu de numele său. Totul fugea cu rapiditate, idei, gânduri, persoane și locuri. Acum eram pe lac, acum eram pe străzi, acum eram la catedră, acum eram printre cartoane, acum eram în laborator. Acum chiar eram în laborator.

Ar fi trebuit ca acest loc să-mi fie cel mai familiar sau măcar dorința de a reveni aici să fie mai intensă, în fapt nu simțeam o mai mare legătură cu acest loc față de un altul. În timp totul s-a uniformizat, fiecare amintire rememorată legându-se de o alta, la început fără a ști care era înainte și care era după. Ordinea cronologică și mai ales locul de desfășurare se întrepătrundeau până la dispariție, ca atunci când pui o picătură de culoare în apă, apoi o alta, apoi o alta fără a mai ști ce culori sunt în apă. Știi doar că au fost.

Asta îmi aduce aminte ca Nick a numărat șase stări diferite, stabile una față de alta, atâta timp cât energia care m-a aruncat în acest experiment se păstrează ridicată. Una din stări era laboratorul, locul pe care noi îl credeam a fi starea de echilibru. Ne-am înșelat, o dată ieșit din simetrie starea de echilibru energetic poate fi oricare din cele șase stări. De ce doar șase? De fapt sunt o infinitate, însă matematic doar șase sunt în echilibru cu rezultanta dintre energia declanșatoare și propria-mi energie.

De fiecare dată când ajungeam în laborator Nick îmi repovestea tot experimenul și o selecție de întâmplări din stările anterioare. Cumva, o parte din aceste povești mi-au rămas în minte, ca o memorie reziduală ce nu se șterge la schimbarea simetriei, scurte fragmente de amintiri, vorbe și fapte străine de mine pe care nu le înțelegeam nici când Nick markerul îmi invada existența prezentă. Sperăm ca toate aceste amintiri să nu dispară o dată cu ultima poziție stabilă, o dată ce energia care mi-a distrus simetria energetică va reveni la valorile normale. Dovezi că tot mai multe amintiri îmi rămân după schimbarea unei stări sunt chiar aceste rânduri, nu foarte legate, nu foarte clare, însă ele există.

Un ultim lucru vreau să vă mai spun. În perioada mai lungă cât am stat în laborator am pus la punct un ultim experiment și anume găsirea unor noi stări de echilibru prin modificarea energiei mele. Cred că vă e clar ce înseamnă acest lucru. Călătoria în timp.

Daniel Timariu
22.06.2012
Timisoara

S-a pomenit de această povestire pe următoarele site-uri:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

ROMCON

Convenția națională a cluburilor și autorilor de science-fiction din România

BookReport

Science Fiction • Fantasy • Horror • Mystery & Thriller

Detectivii Apei Pierdute

managementul pierderilor de apa, water loss management

Mihail stories

Tot ceea ce ne putem imagina este real

Culorile din Farfurie

Un site de retete culinare in imagini. Va doresc o vizita placuta!

crimepieces

Sarah Ward, crime author and book reviewer

ULTRA FAIR PLAY 2017

ULTRA FAIR PLAY 2017 se amana pentru 2018

Literaturapetocuri.ro

Literatura pe tocuri

Victoria Blagoe

Mai întâi învață, apoi acționează!

schimbcartisf.wordpress.com/

BLOG DE SCHIMBAT CĂRȚI SFFH

Genesis Unu

Povesti scrise, nu povestite ...

Miloș Dumbraci

povești aspre, verzi, neîmblânzite, prinse-n vise reci, sălbăticite

New East Platform

high-quality analysis of Eastern Europe

C.H.E.R.I.E. - magazindevorbe

pravalia noastra virtuala - Narcisa & Cherie Stoica

Cristina Boncea

01.01.1998

%d blogeri au apreciat asta: